PIERDEVREMEA.NET

1. Nu mă aştept să găsim o soluţie pentru adevărata noastră criză, în acest cadru instituţional şi social în care ne găsim.

Noi căutăm soluţii economice – le-aş spune „pure”. În termeni de balanţă, bilanţ, venituri şi cheltuieli. Poate că, schiţate la Bucureşti, soluţiile ar funcţiona în multe societăţi ale lumii – dar cred că nu şi la noi, oricît ar fi de corecte pe hîrtie. Fiindcă mai e un termen pe care îl introduc în ecuaţiile mele, atunci cînd calculez – ca un amator, desigur – posibilitatea ca o idee să se transforme într-o regulă, şi regula într-un mecanism funcţional. Termenul acela este mentalitatea noastră.

2. În chestiuni care ţin de fondul problemei, adică de măruntaiele crizei, nu avem nicio idee clarificată, la nivel social.

Dau doar cîteva exemple găsite de mine în acest spaţiu al afirmării ideilor care este Standard.ro.

Statul. Ce rost are? Ce funcţii să-i atribuim? Ce dorim să fie? O simplă căutare printre textele prezente pe acest site arată că plaja ideilor se întinde de la „reducerea la aproape de zero” pînă la „întărirea rolului de arbitru”. Iar pe acest site presupun că postează persoane relativ obişnuite cu judecăţile de valoare din domeniul economic. Dacă încercăm să înţelegem ce crede societatea, vom descoperi că plaja ideilor se întinde. Reduceţi totul la ideile pertinente şi cu grad semnificativ de aprobare, trageţi linii între punctele de vedere şi veţi descoperi că sîntem necoplanari.

Valorile. Studii relativ recente privind modelele pe care le au în viaţă copiii de acum arată că viitorul ar trebui să ne fie populat de manelişti cu bancnote-n frunte, vedete de tinichea căsătorite cu afacerişti profitabili, fotbalişti cu caracter îndoielnic sau cu apucături care nu le fac cinste, îmbogăţiţi prin şmecherie sau furt. Cam acestea sînt modelele copiilor noştri. Desigur, viaţa nu-i va lăsa pe toţi să fie ceea ce visează acum, dar ei asta îşi doresc: o viaţă uşoară, de vedetă, în care mijloacele nu contează, iar scopul se contorizează în milioane – de euro, evident.

Aţi văzut vreun cinstit harnic în ultima vreme? Nu vi s-a părut un ciudat? Un neadaptat? Un sărac cu duhul?

Nu sînt ei nişte naivi, aceşti actori care muncesc de plăcere? Sau, doamne fereşte, învăţătorii de prin cătune, care cred că şi copilul lui Nea Ion din deal ar trebui să aibă o şansă, dacă îşi doreşte să coboare în vale, la oraş? Nu sînt toţi liniştiţii ăştia, toţi resemnaţii-cu-salarii-bugetare nişte personaje din trecut?

Ba sînt. Cinstea nu le face cinste, în accepţiunea prezentului în care ne învîrtim toţi. Acum – cînd prefăcătoria, trădarea, saltul în barca celui mai puternic, amantlîcul aducător de sinecuri, contractele grase după licitaţii între prieteni sînt mijloace considerate acceptabile pentru scopul care este lichid şi gheaţă în acelaşi timp – a fi altfel înseamnă a fi zimbru; condamnat la rezervaţie, cel mult.

Valorile noastre nu ne îndeamnă (statistic vorbind) la empatie, nici la analiza detaşată a situaţiei. O mamă cu copii – „cine-a pus-o?”. Un profesor – „de ce nu pleacă, dacă nu-i convine salariul?”. Orice bugetar – „foarte probabil un monstru mic, în creştere”. Statul – o balenă eşuată, în putrefacţie, pe plaja „noastră”.

Atitudinile. Provenită direct din valori, atitudinea e cea care determină comportamentul. Dacă nu dăm doi bani pe Stat, vom propune orice soluţii, oricît de lipsite de consistenţă logică, împotriva Statului. Şi invers, dacă vedem Statul ca pe un tată blînd, orice îndepărtare de el va fi dureroasă ca o despărţire definitivă de părinţi.

N-am putea să căutăm, ca la matematică, o soluţie corectă, şi să înţelegem cum o putem aplica fără ca întreaga ecuaţie să dispară? Mă tem că nu. Pentru că soluţia corectă este mai puţin importantă ca „soluţia mea” şi „alor mei”.

3. Orice soluţie a crizei (aşa cum o schiţează acum mai-marii zilei) se va adresa şi mentalităţii noastre. Că va fi nevoie de alt TVA sau de micşorare de fond de salarii, tot pe oameni se va sprijini pîrghia cu care ne vom ridica din abisul economic.

Să dau un exemplu. Scad salariile, vor fi daţi afară salariaţi. Aplicată corect, soluţia presupune: rămîn cei mai buni, acolo unde e nevoie de ei. Sincer, credeţi că amanta va fi păstrată sau aruncată în stradă? Hai, chiar susţineţi că protejatul politic va fi disponibilizat? Da, poate într-un caz, în două. Dar nu în mii, cît estimez (aşa, privind în jur) că ar fi necesar.

Rezultatul – previzibil. Dat afară NU pentru că ar fi fost ineficient sau inutil, ci pentru că NU a fost în grupul care trebuia, un om se repliază. Fuge de aici, sau se adaptează. Îşi refuză statutul de zimbru, pentru că din rezervaţie nu-ţi faci concediul pe Coasta de Azur.

4. Cu astfel de previzibile continuări ale unei soluţii (poate, în sine, bune) – rezultatele vor fi, în viitor, asemănătoare cu ce am mai trăit. O ţară trecută din mînă-n mînă, cu un corp funcţionăresc mereu reşapat şi peticit (la cald, în insule…) cu prietenele noastre, ori cu amantele prietenilor noştri. O societate cu o tot mai acută lipsă de interes pentru respectarea valorii individuale a celui care nu produce, direct şi imediat, „euroi”, o zonă a găştilor, a clanurilor, a legii celui mai şmecher.

Nu avem, azi, mentalitatea care să ne permită să stabilim împreună spre ce am dori să ne îndreptăm (de exemplu, ce tip de democraţie, ce tip de economie, ce tip de relaţii sociale – pentru că nu mă refer la „un tot unitar”, sau la „un singur gînd, o singură voinţă”).

Noi nu ducem lupte politice încolonaţi de partide.

Noi ducem lupte ideologice – fiecare cu trecutul său, cu prezentul celorlalţi, şi cu viitorul tuturor. Iar luptele nu se pot sfîrşi, pentru că mereu găsim o idee nouă, la care nu ne gîndisem, şi pe care s-o disputăm; cu ceilalţi, dar mai ales cu noi.

Ceea ce numim criză este, pentru mine, doar un rezultat al faptului că nu credem că e ceva de învăţat din ziua de ieri, şi nici ceva de ne-repetat, dacă interesele personale (includ aici apartenenţa politică) ne-o cer.

Noi n-avem bani azi pentru că ieri nu ne-a păsat să avem bani mîine. Iar asta nu s-a întîmplat o singură dată, cu o singură Putere. N-avem bani pentru că am minţit. Minţim că putem, minţim că vrem, minţim că vom munci, că vom realiza, că vom studia şi vom aplica. Înşelăm ca într-o competiţie în care ne dorim să fim primii. Susţinem, din vorbe, idei şi valori, dar nu le aplicăm, de fapt, în practică. Trăim într-un etern şi fascinant spectacol al nimicului. Şi, în fine, la un pahar de ţuică şi-o măslină, recunoaştem: „al dreacu’ şmecheru ăla, ce s-a mai învîrtit! Dacă puteam, făceam şi io…”. Sîntem, de fapt, Dumnezeii politicienilor pe care-i înjurăm, dar pe care i-am creat după chipul şi asemănarea noastră.

Asta-i criza. La această criză nu mă aştept, aşadar, să găsim soluţia cea bună. Noi, acum, căutăm numai între tabele, cu creionul după ureche sau cu laptopul în poală.

Să zicem că – financiar – poate umplem azi-mîine un gol. Însă deficitul bugetar e doar coaja unui deficit de mentalitate.

FMI n-are nicio treabă, cu toţi banii lui.

Sursa aici